Capitolul 7 Poate că ar trebui să lucrez la abilitățile mele de actorie
Tocmai când Emma era pe cale să lovească pământul, mâna Sophiei a ţâşnit, prinzându-i braţul într-o strânsoare de fier.
Emma se întoarse spre ea, surprinsă de intervenția neașteptată.
Sophia se aplecă aproape, cuvintele ei șoptite purtând o nuanță glacială care i-a trimis Emmei fiori pe șira spinării. "Dacă ai de gând să faci o performanță, măcar fă-o convingătoare. Dacă te lupți cu rolul, aș fi bucuros să ajut."
O sclipire de groază a traversat chipul Emmei când a întâlnit privirea Sophiei, acei ochi sclipind cu intenții periculoase.
Terenul spitalului se întindea în fața lor, peisajul său presărat cu roci decorative menite să pună în valoare cadrul natural.
Sophia a observat scena cu precizie calculată, pe deplin conștientă de ceea ce o aștepta pe Emma dedesubt. Fără ezitare, ea și-a eliberat strânsoarea.
Sunetul răutăcios al impactului a răsunat când fruntea Emmei a întâlnit suprafața neiertătoare a unei stânci.
Pe pielea ei i-a înflorit imediat o pătură roșie furioasă, sporind imaginea ei atent elaborată de vulnerabilitate.
Secvența s-a desfășurat cu atât de rapid încât nici Emma și nici Ethan nu au avut timp să proceseze ceea ce se întâmplase.
Vocea lui Ethan a tăiat după urma, plină de furie. — Sophia, înțelegi ce tocmai ai făcut?
O mască a indiferenței s-a așezat peste trăsăturile Sophiei în timp ce ridica din umeri. Scuzele mele... a fost neintentionat.
„Tu!” Cuvintele lui Ethan se clătinară în timp ce el căuta pe chipul ei impasibil orice urmă de remuşcare.
Sprânceana Sophiei s-a arcuit elegant, buzele ei curbate într-un zâmbet batjocoritor. „Nu mă credeți? Cât de interesant că afirmațiile Emmei privind accidentele merită încrederea dumneavoastră, în timp ce ale mele nu. Poate că ar trebui să lucrez la abilitățile mele de actorie?”
Degetele Emmei au explorat cu prudență uzura pulsatorie de pe frunte, fiecare atingere trimițând valuri de durere prin craniul ei.
Ura aprinse în ochii ei în timp ce se uita la Sophia, cu maxilarul încleștat împotriva dorinței de a riposta.
Pentru o persoană a cărei mijloace de existență în divertisment depindea de aspectul ei, acest atac a lovit chiar temelia ei.
Nemilosirea Sophiei o orbitise complet.
Îndepărtând privirea veninoasă a Emmei, vocea Sophiei picură de sarcasm. Luați în considerare acest sfat prietenos, Emma, păstrați-vă distanța în viitor. Data viitoare nu se va termina doar cu o zgârietură.
Ethan făcu un pas înainte, poziționându-se ca un scut între femei, cu ochii radianți de amenințare către Sophia. — Ești irațională, Sophia!
„Din moment ce mi-ați recunoscut iraționalitatea, poate că ar trebui să vă păstrați amândoi distanța”, a replicat Sophia, zâmbetul ei adâncindu-se. "Nu am nici timp, nici răbdare pentru lucrurile pe care le disprețuiesc. Ceea ce îmi jignește ochii, elimin din vedere."
Expresia lui Ethan s-a întunecat și mai mult, pumnii lui strângându-i pe părțile laterale. „Îndreptați-vă furia către mine, dacă trebuie. Lăsați-o pe Emma din asta!”
— Luptă pentru gunoiul fără valoare? Din cuvintele Sophiei se scurgea dispreț când îl privea. „Îți supraestimezi cu adevărat importanța.”
Încruntarea lui Ethan s-a adâncit într-o privire de avertizare. „Urăște-mă tot ce vrei, dar nu-ți voi permite să-i faci rău Emmei”.
Se aplecă să o strângă pe Emma în brațe, aruncând o ultimă privire furioasă către Sophia înainte de a pleca.
Pe măsură ce figurile lor se retrăgeau, lacrimile pe care Sophia le înăbuși au început să iasă la suprafață.
Trei ani de dăruire se prăbușiseră. Și-a sacrificat legăturile de familie doar pentru a rămâne strânsă în gol.
Totuși, din momentul în care hotărâse să pună capăt tuturor, întoarcerea nu fusese niciodată o opțiune.
Ochii i s-au închis în încercarea de a-și stăpâni emoțiile, dar lacrimile i-au scăpat oricum, curgându-i pe obraji ca un rămas bun tăcut de la o iubire pe care o prețuise cândva cu atât de înverșunată mândrie.
"Ești bine?" O voce profundă, magnetică, se materializează lângă ea.