Capitolul 7 Luați-o departe

La poalele dealului, am găsit-o pe Vicky plină de sânge.

"Vicky, sunt aici, sunt chiar aici. Nu-ți face griji", am spus cu o voce tremurată, luptându-mă să o susțin. — Hai să mergem acasă, Vicky. Te duc înapoi acasă.

La ultimul ei suflat, Vicky spuse slab: „Doar du-te, iubire... Doar du-te. Eu doar te voi încetini. Lasă-mă aici...”

Am clătinat din cap cu disperare, lacrimile curgându-mi pe față. "Nu, o să plecăm împreună de aici. Nu te părăsesc!"

gura lui Vicky s-a întredeschis ușor. Părea că vrea să spună ceva, dar a ieșit doar o gură de sânge.

— Vicky, crede-mă. Vom reuși. Împreună.

Chiar atunci, a început să plouă. Înainte ca Leonel să ne poată ajunge din urmă, am alergat pe lângă granița cu Vicky și m-am ascuns într-o mașină ponosită, abandonată, pe marginea drumului.

Am putut vedea lumina din ochii lui Vicky diminuându-se treptat.

— Îmi pare rău, Debra... Vocea ei era slabă, iar chipul i se răsuci de vinovăție. "Am eșuat-o pe mama ta. Nu am fost în stare să am grijă de tine."

Am clătinat din cap. Am vrut să-i spun că nu a dat greș și că m-a crescut bine, dar cuvintele mi s-au prins în gât.

S-a dovedit că tristețea paralizantă ar putea reduce la tăcere o persoană.

Vicky s-a uitat la mine cu dragoste. Ea a întins o mână tremurândă și pătată de sânge și mi-a șters lacrimile de pe față.

„Copil...” Ea a scos ceva din buzunar și mi-a apăsat pe palmă. — Ia asta.

M-am uitat în jos și am descoperit că era colierul mamei mele.

S-a dovedit că Vicky reușise să o repare, așa cum a spus ea că o va face.

Dar acum colierul era acoperit de sângele lui Vicky. Era pătat de un roșu intens, încă cald de la atingerea ei.

"Continuați să mergeți spre nord. Nu renunțați. Poate că mai există speranță..."

Înainte să-și poată termina fraza, Vicky închise încet ochii și coborî mâna întinsă.

am tăcut. Un val de durere a cuprins întreaga mea ființă, iar lacrimile nu s-au putut opri din ochi.

Am pierdut pe cineva care era la fel de important pentru mine ca mama mea. Vicky nu ar mai fi acolo pentru mine.

"Ei se îndreptau pe acolo! Haide! Grăbește-te!"

Vocea rece a lui Leonel a sunat de nu departe, trăgându-mă din durere și înapoi la realitate.

Dacă nu plecam acum, aș fi prins în curând.

Am strâns din dinți și mi-am șters repede lacrimile.

Fără Vicky, mă puteam baza doar pe mine.

Am băgat cu grijă cadavrul lui Vicky în portbagajul mașinii și am fugit spre nord înainte să mă găsească.

Din păcate, ploaia a încetat la această oră. Nu a durat mult până când oamenii lui Leonel m-au urmărit.

Disperat și pierdut, am dat peste cel mai apropiat bar.

Leonel mi-a urmărit parfumul până la acel bar.

Am alergat prin bar ca o nebună. Sângele lui Vicky îmi pătase hainele, făcându-mi o priveliște îngrozitoare de privit. Oamenii din bar au țipat de groază. Am alergat atât de repede încât am doborât din greșeală un teanc de sticle de vin pe blatul barului.

O simfonie de zgomot și sticlă spartă se auzi când sticlele de vin se izbiră de podea. Barul a izbucnit în haos, dar oamenii lui Leonel au reușit să mă înconjoare, ne lăsându-mi nicio șansă să scap.

"Ajutor! Ajuta-ma, te rog!"

Văzându-l pe Leonel apropiindu-se de mine ca un secerător, m-am întors către privitori pentru ajutor. "O să mă omoare! Te rog ajută-mă!"

Muzica din bar s-a oprit brusc, iar atenția tuturor a fost asupra noastră.

Leonel observă tensiunea din aer. El a ridicat repede capul și a spus cu voce tare: „Femeia aceasta este o trădătoare. O luăm înapoi pentru procesul ei”.

În cuvintele lui era o nuanță amenințătoare. Pedepsirea trădătorilor era rezonabilă. Nimeni nu a îndrăznit să vină să mă ajute; au făcut chiar o cale pentru ca Leonel să se apropie de mine.

Inima mea era plină de disperare. — Te rog, ajută-mă... Oricine...

Nimeni nu s-a mișcat, dar toți ochii erau ațintiți asupra noastră.

Am închis ochii disperată, aşteptând soarta mea iminentă.

— Ia-o departe! lătră Leonel.

Apoi oamenii lui s-au îndreptat spre mine, gata să mă apuce și să mă ia.

Chiar atunci, se auzi o voce familiară. — Cine a spus că o poți lua?