Capitolul 4

Elara POV

Îi văd plecând în depărtare, mintea mea învârtindu-se la ceea ce tocmai auzisem.

Donarea rinichilor?

Nu m-am gândit niciodată că scopul lui Zane a fost să-mi folosească rinichiul pentru a salva Aurora...

Acest lucru este ridicol!

Deci, de la început până la sfârșit, am fost o existență fără sens pentru el. El s-a gândit la mine doar ca la un donator de organe... chiar dacă eram pereche de dragul zeiței.

A fost cu mine doar pentru un rinichi. Cum a putut să fie așa... crud!

Creierul meu nu mai putea gândi, iar bâzâitul puternic al gândirii excesive îmi dădea o durere de cap despicată. Puține speranțe pe care le aveam s-au spulberat și nu am găsit niciun motiv să trăiesc în continuare.

„Trebuie să rămâi puternic...” Cuvintele încurajatoare ale lupului meu mi se filtrează în minte.

„... ești însărcinată”.

— Da, ai dreptate. Îmi șterg lacrimile, trebuie să fiu puternică pentru copil. Nu puteam să stau pe spate și să aștept moartea. Acum am un copil nevinovat pentru care să lupt.

Deodată, simt că toți ochii și urechile haitei sunt ațintiți asupra mea, toți slujind pe Zane, spioni gata să mă trădeze.

Nu pot rămâne, nu pot sta și aștept să se trezească Aurora, așteaptă moartea mea. Nu pot avea încredere în nimeni.

Nu am de ales... Fugi!

trebuie sa fug...

A trecut o săptămână de când am decis să plec și nu l-am văzut pe Zane în toată această săptămână.

În această dimineață, Fiona a spus că Aurora a avut reacții fizice, dând mai multe semne ale trezirii ei iminente.

Crezând că s-ar putea trezi în următoarele câteva zile, mi-am planificat deja evadarea, dar acum am împins-o până în seara asta. Nu mai puteam aștepta.

La miezul nopții, am așteptat până la acoperirea întunericului pentru a-mi pune în aplicare planul de evadare.

Încerc din răsputeri să evit locurile în care membrii haitei erau de serviciu. Știam că trebuie să ajung la poartă, sperând că schimbarea turei de la miezul nopții ar putea fi ocazia mea de a evita paznicii.

Folosesc poteca care trece pe lângă terenul de antrenament, gândindu-mă că nimeni nu ar trebui să se antreneze acum.

Doar ca să-l găsesc pe Zane făcând exerciții cu un războinic... rahat.

Mă afund în spatele unui copac rugându-mă zeiței lunii că nu am fost văzut.

Amândoi se opresc, privind spre zona împădurită, cu inima bătându-mi în afara pieptului în timp ce mă ascund în spatele unui copac.

„Elara?” Ochii lui scanează zona în timp ce îl simt împingându-mi legătura minții. La naiba! Probabil că m-a văzut până la urmă.

Închizând ochii ca să mă concentrez, nu dau nimic. Fac să pară că dorm... nici măcar nu încerc să-l scot din minte.

Se mișcă din nou doar când se întoarce la antrenament.

Acum schimbându-mi traseul, reușesc să mă apropii de poartă rămânând nedetectat.

Mă uit din umbră, aşteptând momentul cel mai oportun pentru a scăpa, când firele de păr de pe ceafă mi se ridică în timp ce simt pe cineva acum în spatele meu.

— Ce faci? Zane mă găsește ghemuit, cu un zâmbet plin de umor pe față.

A fost viața mea amuzantă pentru el?

— Îl părăsesc pe Zane. Nu mai stau. Mă ridic în picioare, îndreptându-mi spatele.

„Nu cred...” Face un pas spre mine dar este întrerupt de războinicul cu care se antrena. "Alfa? Beta Zane spune că trebuie să te întorci la spital..."

— Nu acum.

— Spune, e trează? Războinicul pare să nu înțeleagă propriile cuvinte care se transmit pe buzele sale din legătura minții a beta.

Zane mă privește o clipă înainte de a se învârti pe călcâie, războinicul lui urmându-l.

Acum am rămas singur, asta a fost singura mea șansă... trezirea ei mi-a dat șansa să plec.

Nu mai arunc o privire haitei, ies direct pe poartă.

Am continuat să alerg până am ajuns în cel mai apropiat oraș. Nu a durat mult până când Zane a știut că am plecat prin acele porți... războinicii lui mă urmăresc pe tot parcursul nopții.

Reușesc să găsesc o cafenea retrasă unde îmi găsesc timp să mă odihnesc, picioarele îmi ard și gâtul uscat de sete.

Sunt insarcinata si nu am rucsac. Ce ar trebui să fac acum? Nu sunt pe deplin sigur, dar știu, indiferent de provocările care mă așteaptă, refuz să mă întorc la haita Amber Desert... la Zane.

„Tu nu ești de pe aici, din ce haită ești?” Întreabă bătrânul proprietar al cafenelei, cu părul argintiu, în timp ce îmi umple ceașca de cafea. Mă urmărește de ceva vreme, știind că nu sunt uman ca ceilalți clienți.

„Nu, caut pe cineva... pe cineva care a fost văzut ultima oară la o haită...”

— Care pachet? Mormăie pe sub răsuflare, ținând vocea jos.

„Pachetul fantomă întunecată?” Ridic din umeri fără să mă aștept să fi auzit de haită, dar îi surprind privirea strălucindu -se ușor într-o legătură între minte.

— Ce treabă ai cu pachetul ăla?

"Încerc să urmăresc pe cineva. Ai o hartă? Îmi poți arăta locația?" Întreb cu ușoară speranță, dar el dă din cap înainte de a se întoarce la clienții săi obișnuiți.

Rămân aproximativ încă o oră, proprietarul ignorând încercările mele de a face contact vizual cu el. Nu s-a întors o dată la mine, dar are toți ceilalți clienți.

Îmi întorc ceașca mea de cafea uzată pe tejghea, pregătindu-mă să-mi plătesc factura când sună drăguțul clopoțel care semnalează că ușa a fost deschisă.

Atunci mă lovește cel mai îmbătător parfum.

Portocale arse cu ciocolată neagră.

Mirosul îmi invadează nările, mirosul făcându-mi gura să saliveze.

Cu spatele la ușă, mă întorc, dar găsesc deja un mascul înalt și puternic care îmi cuprinde corpul din spate.

— Am auzit că ai întrebat de mine?