Capitolul 269
Lucien
Zăpada cădea puternic acum, era pe cale să devină viscol. Singurul sunet a fost urletul vântului din copaci, în afară, bineînțeles, de sunetul lui Lucien și Dmitri care mormăie și gâfâie în timp ce luptau până la urmă.
S-au rostogolit în zăpadă, fără să țină seama de frigul extrem, aprins, de vântul puternic, aspru pe obraji și de furtuna care îi năpădea cu cioburi de gheață. Lucien își simți mâinile alunecând, ude de zăpadă și sânge... sângele lui și al omului de sub el, care se chinuia să rămână în viață. Lovi din nou bărbatul cu pumnul, savurând țipetele pe care bărbatul le înăbușea când i se fărâma pomeții.