Capitolul 59

— Ce... ce te-a răzgândit...? a reușit să întrebe între gemete.

Mi-am târât ușor dinții peste gâtul ei. „Cineva cu părul întunecat ca la miezul nopții, cu ochi albaștri ca cerul dimineții... și care arată ca un vis când o trag până nu mai poate vorbi...” M-am rostogolit încă o dată în ea, savurând strigătul înecat pe care l-a scos, „tocmai așa...”

Cu un gâfâit ușor, ea m-a tras înapoi la fața ei și ne-a reconectat buzele cu fervoare, trăgându-mă ca și cum aș fi oxigen. Nu m-a deranjat deloc, înfășurându-mă în jurul corpului ei până când a fost imposibil să-mi dau seama unde se termină una și începe cealaltă.