Capitolul 421: Pe margine

POV-ul Ameliei

Cu cât stau mai mult în patul de spital, cu atât simt că încep să mă prăbușesc.

Durerea este neîncetată în intensitatea ei, valuri mari de agonie care se prăbușesc peste mine fără să cedeze nici măcar o secundă. Nu pot să țip, nu pot să plâng, nu mă pot mișca. Am renuntat sa mai incerc sa apelez la vreuna dintre asistente atunci cand izbucnirile se agraveaza - tot ce vor face ei este sa ma priveasca cu tristete, speriati sa nu faca ceva care sa ma inrautateasca, speriati sa nu stau pur si simplu si sa priveasca regina murind. Există un IV care curge un flux nesfârșit de medicamente pentru durere în vene, ceea ce mă ajută oarecum, dar nu este suficient.