Capitolul 200

Poate că din neatenție făceam progrese și îi recâștigeam încrederea, puțin câte puțin. Părea să încerce să demonstreze un punct sadic, dându-mi libertatea de a pleca. Spunea cu voce tare că, dacă alegeam să rămân sau să plec, nu a contat cu adevărat pentru că avea un întreg grajd de femei de unică folosință cu care să mă înlocuiască la dispoziție.

A fost un joc atât de contradictoriu și ridicol pe care l-a jucat. Dacă încerca cu adevărat să pretindă că nu-i pasă dacă plec definitiv, atunci de ce m-a făcut să-mi rup propriul pașaport înainte de călătoria noastră? Poate că era sigur că, indiferent unde alergam, nu aveam unde să merg permanent și nu mă puteam întoarce decât inevitabil la conac, complet dependent de el. Bănuiesc că doar acea cunoaștere a satisfăcut ego-ul ticălosului bolnav.

Ha! Ce joc de minți tulburi a fost acesta? O modalitate deformată de a dresa animale de companie ascultătoare? Sau poate a fost doar ideea lui de distracție - să învețe cum să insufle disciplină și loialitate în jucăriile sale umane fără minte. Sau poate, din perspectiva lui dement, eram cu toții pur și simplu niște dăunători cu care să ne jucam până când el s-a plictisit.