Capitolul 197

Nu-mi aminteam cum am ajuns pe pat cu Dylan aseară... Sau poate că am făcut-o, pur și simplu nu voiam să-mi amintesc, nu puteam. Mă doare peste tot. Și chiar acum, tot ce simt este oboseală extremă și foame.

Dylan dracului oricine era el cu adevărat, era un om lacom și nesățios. Nu i-au trebuit decât douăzeci de minute după ce s-a îndepărtat de mine pentru ca el să ajungă din nou peste mine. M-a tot măcinat de parcă ar fi fost o fiară, poruncindu-mi să-i tot spun că îl iubesc. Ce fel de psihopat era acela?

Chiar mi-am dorit ca foamea care roade sa fie legata de oboseala mea sau chiar de ceva de-a face cu ea, dar nu. Cu cât strigătele mele și gemetele false amestecate cu mormăiturile lui zgomotoase deveneau mai puternice, cu atât ura mea pentru el creștea. Foamea mea de răzbunare mă făcea să mor de foame și trebuia să mă adun înainte să fac ceva cu adevărat stupid și să mă omoare.